Ce este disonanța cognitivă
3 noiembrie 2017
Workshop despre alcool la Cluj-Napoca
9 noiembrie 2017

Close-up of psychiatrist hands together holding palm of her patient

În adolescență apare nevoia normală de a interacționa și petrece din ce în mai mult timp cu prietenii de aceeași vârstă. Apare nevoia de a ne crea propria identitate, de a fi autonomi. Părinții se pot simți puțin dați la o parte: adolescenții pot deveni selectivi cu privire la informațiile pe care aleg să le împărtășească cu familia, vor vrea să meargă la petreceri sau să petreacă noaptea la prietenii lor cei mai buni. Vor vrea poate tot mai multă intimitate, își vor cere drepturile pe care și le cunosc prea bine. Este normal să se întâmple acest lucru, dar în același timp adolescenții mai au încă nevoie de suport emoțional și material, deci rolul părinților nu trebuie neglijat.

Unii părinți, deoarece  simt că pierd teren, pot găsi ca soluție impunerea unor reguli stricte cu privire la programul copilului lor sau pot recurge la metode de supraveghere și interogatorii demne de peliculele cu James Bond. Dar sunt toate acestea căi viabile prin care părinții realizează o monitorizare eficientă a copilului lor? Îi aduce mai aproape de el sau doar aduc suspiciune și distanțare în relația părinte-copil?

Studiile de specialitate din domeniul psihologiei ne spun că monitorizarea parentală se referă la comportamente ale părinților prin care ei află informații despre activitățile copiilor lor (prefererințe, locuri unde își petrec timpul, etc.) și relațiile interpersonale stabilite de aceștia. Aceleași studii ne arată că eforturile părinților de a monitoriza activitățile dinafara familiei ale adolescentului reprezintă o strategie eficientă de a reduce riscul apariției comportamentelor deviante (ex: consum de alcool și droguri).  Monitorizarea parentală  înseamnă control parental (stabilirea de reguli și restricții), solicitare parentală (obținerea de informații despre activitățile copilului de la prieteni ai acestuia), dar presupune și autodezvăluiri ale copilului. Mai mult, se pare că informațiile împărtășite de adolescenți cu părinții despre acitivitățile și relațiile acestuia reprezintă sursa cea mai importantă și mai validă pentru cunoștințele pe care părinții le au despre copiii lor. Eforturile active ale acestora (reguli, punerea de întrebări prietenilor) de a afla informații despre ei contează într-o măsură mai mică și îi pot transmite adolescentului semnale de neîncredere și suspiciune din partea părinților. Iar acest lucru poate duce la dezvăluiri tot mai rare, chiar și la ascunderea informațiilor față de părinți.

Adolescenții pot ascunde informații părinților deoarece le este frică de posibile pedepse sau să nu-i dezamăgească. Unii adolescenți pot recurge la minciună pentru a-i împiedica pe părinți să stabilească reguli pentru anumite domenii sau pur și simplu pentru că este vorba de o arie despre care consideră că părinții nu au niciun drept să știe ceva. Cum ne asigurăm, ca părinte, că reducem minciuna și ascunderea informațiilor, mai ales în ceea ce privește lucruri ce ar putea reprezenta un pericol pentru adolescenți?

În primul rînd, prin deschidere și căldură afectivă. Adolescentul trebuie să se simtă în siguranță, să se simtă înțeles. Dacă părintele este agresiv, încearcă să își impună punctul de vedere și judecă acțiunile copilului său dintr-o perspectivă a adultului, se reduc șansele ca adolescentul să fie sincer și să dorească să împărtășească ceea ce găndește sau ceea ce face în exteriorul familiei. Prin urmare, validează-i reacțiile emoționale și nu-ți fie frică să îi dezvălui copilului tău propriile tale experiențe din adolescență!

În al doilea rănd, vorbim de păstrarea calmului atunci când discutăm cu adolescentul despre o problemă sau despre anumite comportamente ale sale. Deși faptul că și-a făcut un tatuaj, umblă cu hainele rupte și petrece timpul cu persoane mai mature decăt el/ea poate părea revoltător, atunci când părintele este calm, dispus să asculte atent, adolescentul va fi mai puțin defensiv și mai dispus să asculte și părerea părintelui.

Cum rămâne cu regulile? Se pare că ele funcționează, dar nu oricum. Adolescenții vor accepta mai ușor reguli și restricții dacă consideră că părinții sunt îndreptățiți să le creeze și dacă aceste reguli/restricții le sunt explicate și au un caracter flexibil (adică pot fi schimbate în funcție de comportamentul adolescentului).

Ei bine, comunicarea și monitorizarea comportamentului adolescenților nu este o muncă ușoară. Părinții trebuie însă să accepte nevoia de autonomie și intimitate a tinerilor, să înțeleagă că există zone în care adolescentul își cere autoritatea deplină (preferințe personale ce țin de stabilirea identității). Însă există și zone în care adolescentul recunoaște autoritatea părintelui (în chestiuni de moralitate sau cu privire la cum și cănd se plătesc facturi și cheltuieli, spre exemplu). Părintele trebuie să încerce să jongleze cu aceast continuum autonomie – suport parental între care pendulează copii lor. Și nu în ultimul rând, să încerce maximizarea cunoștințelor sale cu privire la activitățile adolescentului, nu prin control activ, ci prin încurajarea dezvăluirilor din partea acestuia.

Alexandra Marian, psiholog la Centrul de resurse pentru adolescenți din Cluj-Napoca

Adolescenteen
Adolescenteen

Scopul platformei online este de a ajuta adolescentii cu informatii utile si de specialitate, facilita interactionarea in vederea obtinerii unor raspunsuri care sa ii ajute in rezolvarea diverselor probleme sau sustinere pentru a depasi situatii dificile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*